de Sergiu Olteanu, Expert in Consultanta juridica, Stalfort & Şomeşan

Starea de incertitudine care există la nivelul departamentelor specializate pe achiziţii publice ale entităţilor publice din România în privinţa calificării entităţilor publice respective ca autorităţi contractante are efect negativ asupra desfăşurării normale a programelor guvernamentale. În acest context, articolul de faţă îşi propune să identifice acele argumente juridice care sunt necesare în vederea încadrării persoanelor juridice de drept public sau privat din România în categoria autorităţilor contractante.

Se analizează mai întai cadrul legal existent la nivelul Comunităţii Europene, inclusiv jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene, punându-se accent pe problemele de interpretare apărute în diferite state membre ale Uniunii Europene cu privire la calitatea de autoritate contractantă a diferitelor persoane juridice de drept public sau privat din statele membre respective. Ulterior, se analizează dispoziţiile Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 cu modificările ulterioare relevante pentru calificarea unui organism public drept autoritate contractantă, urmand ca, în final, să se prezinte care sunt consecinţele juridice ale unei false încadrari a persoanelor juridice de drept public sau privat ca autoritate necontractantă.

I. Introducere

Deşi se foloseşte foarte des noţiunea de „dreptul achiziţiilor publice", în literatura de specialitate înca nu s-a gasit o definiţie adecvată pentru a explica acestă realitate juridică. Prin dreptul achiziţiilor publice se întelege totalitatea regulilor şi normelor de drept care obligă statul, autorităţile şi instituţiile publice la un anumit mod de a proceda în cazul în care intenţioneza  să intervină pe piata economica în calitate de persoană juridică de drept privat.

Datorită naturii publice a instituţiilor implicate în achiziţionarea de bunuri, sistemul de achiziţie publică prezintă anumite caracteristici care îl diferenţiează faţă de sistemul privat de achizitii. Plecând de la obligativitatea statului de a asigura un tratament egal pentru toţi cetatenii săi, de la originea mijloacelor financiare implicate, fiind vorba de banii contribuabilor, iar nu de banii proprii ai instituţilor publice respective, de vocaţia instituţiilor publice de a îndeplini servicii publice de interes general, de posibilitatea influentării de catre puterea politica a deciziilor instituţilor publice implicate, de lipsa unui compartiment în cadrul majorităţii instituţilor publice care să se ocupe cu observarea evoluţiei pieţei economice, s-a adoptat o procedură care să raspundă acestor deziderate de ordin public.

Spre deosebire de o instituţie publică, un comerciant poate să aleagă în mod liber partenerul de afaceri, el nefiind obligat să respecte o anumit procedură de achiziţie publică. Explicaţia acestei diferenţe de regim juridic se regăseşte în aspectul suportării riscului afacerii. În cazul comerciantului, riscul alegerii greşite a partenerului de afaceri cade în responsabilitatea sa în procent de 100%. Nu acelaşi lucru se poate spune despre o entitate publică, unde riscul alegerii greşite a partenerului de afaceri este suportat de regula de către întreaga societate.

...

Pentru a citi articolul complet descarcati documentul atasat.