Autentificare
Am uitat parola
Articole
Programul anual al achizitiilo...
Modificările aduse prin noul act normativ nu sunt de substanţă, însă e...
Initierea procedurii de atribuire
Referitor la condiţiile de iniţiere a unei proceduri de atribuire, trebuie sub...
Achizitia directa
Achiziția directă sau cumpărarea directă nu reprezintă o procedură de achi...
Proceduri declansate de Comisi...
În continuare vom reda, însoțite de scurte comentarii, câteva...
Procedurile privind incalcarea...
Punerea în aplicare a dreptului comunitar înseamnă adoptarea de mă...
Negocierea cu publicarea preal...
Negocierea reprezintă o procedură de atribuire a unui contract de ac...
Sistemul de achizitii dinamic
Sistemul de achizitii dinamic este un proces in intregime electronic, limitat in...
Autoritatile contractante din ...
Autoritățile contractante din domeniul apărării ţării şi securităţii na...
Interoperabilitatea sistemelor...
  Unul dintre elementele cheie ale integrarii economice la nivel european ...
Concursul de solutii
Definiție Procedură de achiziție publică specială prin care o autoritate co...
Considerati noul cod de achizitii o imbunatatire in domeniu ?

Hotararea Curtii din 31 martie 1992.Comisia Comunităţilor Europene v Republica Italiana.Neindeplinirea de catre un Stat membru a obligaţiilor sale - Contracte de achiziţie publica

Neîndeplinirea de către un Stat membru a obligaţiilor sale - Încălcarea terminată înainte de expirarea perioadei stabilite în opinia întemeiată - Inadmisibilitatea
(Tratatul CEE, al doilea paragr. al Art. 169)
Sumar

Sub al doilea paragraf al Articolului 169 al Tratatului, o acţiune pentru neîndeplinirea unei obligaţii pot fi aduse în faţa Curţii doar dacă Statul membru în chestiune nu a respectat opinia întemeiată în perioada stabilită de către Comisie. O acţiune pentru neîndeplinirea obligaţiilor este prin urmare inadmisibilă dacă, la expirarea perioadei stabilite în opinia întemeiată, încălcarea pentru care se face plângere, care şi-a produs efectele fără ca Comisia să fi folosit toate mijloacele disponibile ei pentru a o împiedica, nu mai există.
Părţile

În Cazul C-362/90,
Comisia Comunităţilor Europene, reprezentată iniţial de Guido Berardis şi ulterior de Antonio Aresu, membri ai Serviciului său Juridic, acţionând ca Agenţi, cu o adresă de serviciu în Luxemburg la Camera lui Roberto Hayder, reprezentant al Serviciului Juridic, Wagner Centre, Kirchberg,
reclamant,
v
Republica Italiană, reprezentată de Profesor Luigi Ferrari Bravo, şeful Departamentului pentru Afaceri Diplomatice în Contencios, acţionând ca Agent, asistat de Ivo M. Braguglia, Avvocato dello Stato, cu o adresă de serviciu în Luxemburg la Ambasada italiană, 5 Rue Marie-Adélaïde,
pârât,

CERERE pentru o declaraţie că, pentru că Unità Sanitaria Locale (Autoritatea locală de sănătate)
XI, Genoa 2, a impus condiţia ca 50% din cantitatea minimă furnizări făcute în cursul celor trei ani precedenţi şi necesară pentru admiterea de a participa la un contract de achiziţie publică trebuia să fie constituită din furnizări către autorităţile administraţiei publice, Republica Italiană nu şi-a îndeplinit obligaţiile sub Directiva 77/62/CEE din 21 decembrie 1976 care coordonează procedurile de acordare a contractelor de achiziţie publică (Jurnalul Oficial 1977 L 13, p. 1),
CURTEA,
alcătuită din: O. Due, Preşedinte, R. Joliet, F.A. Schockweiler şi P.J.G. Kapteyn (Preşedinţi ai Camerei), G.F. Mancini, C.N. Kakouris, G.C. Rodríguez Iglesias, M. Díez de Velasco şi J.L. Murray, Judecători,

Avocat general: C.O. Lenz,
Grefier: J.A. Pompe, Deputy Grefier,
având în vedere Raportul audierii,
după audierea argumentelor orale ale părţilor la audierea din 16 ianuarie 1992,
după audierea Opiniei Avocatului general la şedinţa din 26 februarie 1992,
dă următoarea
Hotărâre

Temeiuri

1 Prin cererea primită la Curte la 1 decembrie 1990, Comisia Comunităţilor Europene a intentat o acţiune conform Articolului 169 al Tratatului CEE pentru o declaraţie că, pentru că Unità Sanitaria Locale XI (Autoritatea locală de sănătate, numită în cele ce urmează "USL"), Genoa 2, a impus cerinţa ca 50% din cantitatea minimă de furnizări cerute a se fi făcut în ultimii trei ani pentru a da posibilitatea ofertanţilor să participe la un contract de achiziţie publică ar fi trebuit furnizat autorităţilor administraţiei publice, Republica Italiană nu şi-a îndeplinit obligaţiile sub Directiva 77/62/CEE din 21 decembrie 1976 care coordonează procedurile pentru acordarea contractelor de achiziţie publică (Jurnalul Oficial 1977 L 13, p. 1).
2 USL a publicat în Gazzetta Ufficiale della Reppublica Italiana, Partea II, Nr 238, din 10 octombrie 1988, un anunţ de contract pentru furnizarea mai multor produse, inclusiv în particular carne de vită proaspătă evaluată la 5 800 000 000 LIT. Acel anunţ stabilea ca o condiţie de admitere pentru a participa la contract că, în timpul celor trei ani anteriori (1985/ 1986/ 1987), potenţialul ofertant trebuia să fi furnizat produse identice la o valoare de cel puţin şase ori mai mare decât valoarea fiecărei furnizări pentru care propuneau să oferteze, iar 50% din acea cantitate trebuia să o constituie furnizarea către autorităţile administraţiei publice.
3 Comisia a considerat că acea condiţie, în măsura în care priveşte aprovizionarea cu 50% din produsele în chestiune a autorităţilor ad ministraţiei publice, era contrară Articolului 23 al Directivei 77/62, care trebuia să fie privit ca listând exhaustiv mijloacele de dovedire a capacităţii tehnice a furnizorilor pe care autorităţile contractante le-ar fi putut cere şi că, în virtutea Articolului 14(d), această condiţie nu ar fi trebuit introdusă în anunţul de contract publicat de către USL.
4 În conformitate cu Articolul 169 al Tratatului, Comisia, prin scrisoarea din 10 februarie 1989, a cerut în mod formal Guvernului italian să-şi depună în termen de 15 zile observaţiile asupra încălcării obligaţiillor de care era acuzat. Pentru că Comisia a considerat că explicaţiile pe care le-a trimis Guvernul italian prin scrisoarea din 30 iunie 1989 nu erau satisfăcătoare, a cerut Republicii Italiene, prin opinia întemeiată din 27 martie 1990, să adopte măsurile necesare pentru a se conforma acelei opinii în termen de 15 zile de la notificarea acesteia.
5 Se face referire la Raportul audierii pentru o relatare completă a faptelor cazului, cursului procedurii şi pledoariilor legale şi argumentelor părţillor, care sunt în cele ce urmează menţionate sau discutate doar în măsura în care este necesar pentru raţionamentul Curţii.
6 În apărarea sa Guvernul italian a afirmat că acţiunea intentată de Comisie devenise lipsită de scop, pentru că efectele contractului de achiziţie care a urmat anunţurilor de contract în chestiune s-au stins în întregime la 31 decembrie 1989 iar anunţurile de contract pentru 1990 şi 1991, publicate în Jurnalul Oficial S 213 şi 216, nu
conţineau condiţia în controversă. În consecinţă, el a cerut Comisiei să-şi întrerupă acţiunea iar, în cazul în care Comisia nu face aceasta, a cerut Curţii să o respingă. În replica sa el a adăugat că încălcarea pentru care s-a făcut plângere încetase să existe chiar înainte de expirarea perioadei de 15 zile pe care i-o permisese Comisia în opinia întemeiată din 27 martie 1990 şi, în faţa refuzului Comisiei de a întrerupe procedurile, a afirmat că acţiunea ar trebui respinsă ca inadmisibilă.
7 În răspunsul său, Comisia a negat că acţiunea sa era lipsită de scop, pentru că, ţinând cont de argumentele înaintate de către Guvernul italian cu privire la substanţa cazului, nu era deloc stabilit că condiţiile în controversă nu ar fi fost incluse într-un alt anunţ de contract pe viitor. La audiere Comisia a subliniat din nou că emisese prima opinie întemeiată pe 17 august 1989 şi că emisese opinia întemeiată din 27 martie 1990 doar pentru a ţine cont de răspunsul Guvernului italian la scrisoarea sa de notificare formală, pe care l-a primit pe 6 iulie 1989.
8 Ca punct preliminar, ar trebui observat că faptul că Guvernul italian a pledat formal inadmisibilitatea acţiunii doar în replica sa nu poate împiedica Curtea să examineze această chestiune. Argumentele pe care s-a sprijinit Guvernul italian în această privinţă fuseseră deja depuse în apărarea sa, în care susţinuse formal ca acţiunea să fie respinsă. Comisia prin urmare a avut ocazia să răspundă acestor argumente în replica sa. În plus, şi în orice caz, Curtea poate din proprie iniţiativă să examineze chestiunea dacă condiţiile stabilite în Articolul 169 al Tratatului pentru intentarea unei acţiuni pentru neîndeplinirea unei obligaţii sunt satisfăcute.
9 În această privinţă ar trebui observat mai întâi că rezultă din chiar termenii celui de al doilea paragraf al Articolului 169 al Tratatului că Comisia poate intenta o acţiune pentru neîndeplinirea obligaţiilor în faţa Curţii doar dacă Statul membru implicat nu se conformează opiniei în perioada stabilită de Comisie în acest scop.
10 În al doilea rând, Curtea a susţinut constant că acţiunea intentată sub al doilea paragraf al Articolului 169 este pentru o declaraţie că Statul implicat nu şi-a îndeplinit o obligaţie sub Tratat şi că nu a pus capăt acelei încălcări în timpul stabilit în acest scop de către Comisie în opinia sa întemeiată (hotărârea din Cazul C-347/88 Comisia v GrCEEe [1990] ECR I-4747, paragraful 40). Curtea a susţinut constant că chestiunea dacă a fost o neîndeplinire a obligaţiilor trebuie examinată pe baza poziţiei în care s-a găsit Statul membru la sfârşitul perioadei stabilite în opinia întemeiată (hotărârea din Cazul C-200/88 Comisia v GrCEEe [1990] ECR I-4299, paragraful 13).
11 În cazul prezent este binecunoscut că, mai întâi de toate, efectele anunţului de contract în controversă fuseseră stinse la 31 decembrie 1989, adică, înaintea emiterii opiniei întemeiate din 27 martie 1990. În al doilea rând, anunţurile de contract pentru 1990 şi 1991, publicate, respectiv, pe 4 noiembrie 1989, adică înainte de emiterea opiniei întemeiate, şi pe 3 noiembrie 1990, adică înainte să fi fost intentată această acţiune, nu mai conţineau condiţia în controversă.
12 Ar trebui declarat, mai mult, că Comisia nu a acţionat la timpul potrivit pentru a împiedica, prin intermediul procedurilor disponibile ei, ca încălcarea pentru care s-a făcut plângere să producă efecte şi nici măcar nu a invocat existenţa unor circumstanţe care s-o fi împiedicat să încheie procedura pre-litigiu stabilită în Articolul 169 al Tratatului înainte să fi încetat să existe încălcarea. Faptul, acuzat la audiere, că Comisia emisese deja o primă opinie întemeiată la 17 august 1989 este irelevant în această privinţă, pentru că nu s-a făcut referire la el în cursul procedurilor şi că cererea nu s-a bazat pe ea. În plus, acea circumstanţă nu poate constitui o chestiune legală sau fapt care a ieşit la lumină în cursul procedurii, în scopurile Articolului 42(2) al Regulilor de Procedură, astfel încât orice pledoarie bazată pe ea trebuie privită ca anacronică şi, în consecinţă, respinsă ca inadmisibilă.
13 Rezultă din consideraţiile de mai sus că, la data expirării perioadei sttabilite în opinia întemeiată a Comisiei din 27 martie 1990, încălcarea pentru care s-a făcut plângere nu mai exista. În consecinţă, acţiunea intentată de Comisie trebuie respinsă ca inadmisibilă.
Decizie asupra costurilor
Costurile
14 Sub Articolul 69(2) al Regulilor de Procedură, părţii care pierde i se va ordona să plătească costurile. Pentru că Comisia a pierdut, trebuie să i se ordone să plătească costurile.
Partea operativă

Pe aceste temeiuri,
CURTEA
prin prezenta:
1. Respinge cererea ca inadmisibilă;
2. Ordonă Comisiei să plătească costurile.