Cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare: Înalta Curte de Justiţie, Queen's Bench Division - Regatul Unit. - Libera circulaţie a bunurilor - Importul unui medicament narcotic (diamorfina). - Cazul C-324/93.
1. Libera circulaţie a bunurilor ° Restricţii cantitative ° Măsuri având efect echivalent ° Articolul 30 al Tratatului ° Domeniu ° Interdicţia importului medicamentelor narcotice acoperite de Convenţia Unică din 1961 şi comercializarea sub ea ° Inclus ° Menţinerea măsurii conform Articolului 234 al Tratatului ° Irelevant
(Tratatul CEE, Art 30 şi 234)
2. Libera circulaţie a bunurilor ° Restricţii cantitative ° Măsuri având efect echivalent ° Articolul 30 al Tratatului ° Efect direct ° Funcţia curţii naţionale în lumina obligaţiilor faţă de ţările nemembre ce rezultă din acordurile predatând Tratatul CEE şi ireconciliabile cu obligaţiile ce se ridică sub Articolul 30 ° Aplicarea regulii precedenţei Articolului 234
(Tratatul CEE, Art 30 şi 234)
3. Libera circulaţie a bunurilor ° Derogări ° Articolul 36 al Tratatului ° Domeniu ° Măsură concepută să asigure supravieţuirea unei întreprinderi ° Exclus ° Protecţia sănătăţii publice ° Măsură concepută să garanteze, printr-o interdicţie a importurilor, fiabilitatea aprovizionărilor cu medicamente narcotice în scopuri medicale oferite recurgând la producţia naţională ° Dacă este permisibil ° Condiţii
(Tratatul CEE, Art. 36)
4. Caracterul aproximativ al legilor ° Procedurile de acordare a contractelor de achiziţie publică ° Directiva 77/62 ° Acordarea contractelor ° Oferta cea mai avantajoasă economic ° Criterii ° Fiabilitatea aprovizionărilor ° Dacă este permisibil ° Condiţii
(Directiva Consiliului 77/62, Art. 25)
Sumar
1. Articolul 30 al Tratatului se aplică unei practici naţionale care interzice importul de medicamente narcotice acoperit de Convenţia Unică din 1961 asupra medicamentelor narcotice şi comercializabile sub acea convenţie.
În măsura în care ele sunt bunuri luate de dincolo de frontieră în scopurile tranzacţiei comerciale, aceste medicamente sunt supuse Articolului 30, indiferent de natura acestor tranzacţii. Faptul că interdicţia importului poate rezulta dintr-un acord internaţional predatând Tratatul sau accederea unui Stat membru şi că Statul membru menţine măsura conform Articolului 234, în ciuda faptului că ea constituie o barieră, nu o înlătură din domeniul Articolului 30, pentru că Articolul 234 intră în vigoare doar dacă acordul impune unui Stat membru o obligaţie care este incompatibilă cu Tratatul.
2. Articolul 30 al Tratatului trebuie să fie interpretat ca cerând ca un Stat membru să se asigure că această prevedere este în deplin efect dezaplicând o practică naţională contrară ei dacă acea practică nu este necesară pentru ca Statul membru implicat să respecte obligaţiile faţă de ţările nemembre stabilite într-un acord încheiat anterior intrării în vigoare a Tratatului sau accederii acelui Stat membru.
În procedurile pentru o hotărâre preliminară, totuşi, nu Curtea de Justiţie, ci curtea naţională trebuie să determine ce obligaţii sunt impuse de un acord internaţional anterior asupra Statului membru interesat şi să le constate limita astfel încât să poată determina măsura în care ele împiedică aplicarea Articolelor 30 şi 36 ale Tratatului. În legătură cu aceasta, când un acord internaţional permite, dar nu cere, ca un Stat membru să adopte o măsură care apare a fi contrată Legii comunitare, Statul membru trebuie să se abţină de la a adopta o asemenea măsură.
3. O practică naţională de a refuza licenţe de import al medicamentelor dintr-un alt Stat membru nu este acoperită de derogarea prevăzută în Articolul 36 al Tratatului dacă se bazează pe nevoia de a apăra supravieţuirea unei întreprinderi dar acea derogare i se poate aplica dacă protecţia sănătăţii şi vieţii oamenilor necesită să se păstreze o aprovizionare fiabilă cu medicamente în scopuri esenţial medicale iar acel obiectiv nu poate fi atins atât de eficace prin măsuri ce sunt mai puţin restrictive privind comerţul intracomunitar decât este o aprovizionare stabilită în favoarea unei producţii naţionale.
4. Directiva 77/62 care coordonează procedurile de acordare a contractelor de achiziţie publică, aşa cum este amendată de Directiva 88/295, va fi interpretată ca autorizând organele acoperite de acea directivă care doreşte să obţină un medicament narcotic în scopuri medicale, în acest caz diamorfina, să acorde contractul pe baza capacităţii întreprinderii ofertante de a furniza aprovizionări fiabile şi continue Statului membru interesat.
Cu condiţia să fie clar indicat ca un criteriu de acordare a unui contract, fiabilitatea aprovizionărilor este unul dintre criteriile care pot fi luate în considerare sub Articolul 25 al directivei pentru a determina oferta cea mai avantajoasă din punct de vedere economic pentru furnizarea, autorităţilor interesate, a produsului în chestiune.
Părţile
În Cazul C-324/93,
CERERE DE PRONUNŢARE A UNEI HOTĂRÂRI PRELIMINARE a Curţii sub Articolul 177 al Tratatului CEE a Înaltei Curţi de Justiţie (Queen' s Bench Division) în procedurile în aşteptare în faţa acelei curţi între
Regină
şi
Secretarul de stat al Departamentului Afacerilor Interne,
ex parte Evans Medical Ltd şi Macfarlan Smith Ltd,
intervenient: Generics (UK) Ltd,
pe interpretarea Articolelor 30, 36 şi 234 ale Tratatului CEE şi Directivei Consiliului 77/62/CEE din 21 decembrie 1976 care coordonează procedurile de acordare a contractelor de achiziţie publică (OJ 1977 L 13, p. 1), aşa cum este amendat de Directiva Consiliului 88/295/CEE din 22 martie 1988 (OJ 1988 L 127, p. 1),
CURTEA,
alcătuită din: G.C. Rodríguez Iglesias, Preşedinte, F.A. Schockweiler şi P.J.G. Kapteyn (Preşedinţi ai Camerei), G.F. Mancini, C.N. Kakouris, J.L. Murray (Raportor) şi D.A.O. Edward, Judecători,
Avocat general: C.O. Lenz,
Grefier: L. Hewlett, Administrator,
după ce au luat în considerare observaţiile scrise înaintate în numele:
° Macfarlan Smith Ltd, de către Mark Barnes QC;
° Generics (UK) Ltd, de către Michael Burton QC şi Nicholas Green, Avocat pledant;
° Regatul Unit, de către S. Lucinda Hudson, de la Departamentul Avocaţilor consultanţi ai Trezoreriei şi Richard Plender QC, acţionând ca Agenţi;
° Guvernul francez, de către Catherine de Salins, Director adjunct în Departamentul Afacerilor Juridice al Ministerului Afacerilor Externe, şi Hélène Duchène, Secretar Afaceri Externe în acel Departament, acţionând ca Agenţi;
° Irlanda, de către Michael A. Buckley, Avocat consultant-şef al Statului, acţionând ca Agent, şi James Hamilton, Avocat pledant;
° Guvernul portughez, de către Luís Fernandes, Director îServiciul Juridic al Directoratului-General pentru Comunităţile Europene din Ministerul Afacerilor Externe, şi Maria Luísa Duarte, Consilier juridic în acelaşi minister, acţionând ca Agenţi;
° Comisia Comunităţilor Europene, de către Richard Wainwright, Consilier juridic, şi Virginia Melgar, oficial naţional detaşat la Serviciul Juridic al Comisiei, acţionând ca Agenţi,
având în vedere Raportul audierii,
după audierea observaţiilor orale ale Macfarlan Smith Ltd, reprezentată de Mark Barnes QC şi Alan Griffiths, Avocat pledant, Generics (UK) Ltd, reprezentată de Stephen Kon şi Michael Rose, Avocaţi consultanţi, Regatului Unit şi Comisiei la audieri a lui 5 iulie 1994,
după audierea Opiniei Avocatului general la şedinţa din 4 octombrie 1994,
dă următoarea
Hotărâre
Temeiuri
1. Prin ordinul din 23 iunie 1993, primit la Curte la 25 iunie 1993, Înalta Curte de Justiţie (Queen' s Bench Division) a depus pentru o hotărâre preliminară sub Articolul 177 al Tratatului CEE două întrebări asupra interpretării Articolelor 30, 36 şi 234 ale Tratatului CEE şi a Directivei Consiliului 77/62/CEE din 21 decembrie 1976 care coordonează procedurile de acordare a contractelor de achiziţie publică (OJ 1977 L 13, p. 1), aşa cum este amendată de Directiva Consiliului 88/295/CEE din 22 martie 1988 (OJ 1988 L 127, p. 1) ("directiva").
2. Aceste întrebări s-au ridicat în procedura intentată de Evans Medical Ltd ("Evans") şi Macfarlan Smith Ltd ("Macfarlan") împotriva Secretarului de stat de la Departamentul Afacerilor Interne ("Secretarul de stat"), sprijiniţi de Generics (UK) Ltd ("Generics"), în legătură cu importarea de către Generics în Regatul Unit a unei încărcături de diamorfină originară din Olanda.
3 Sub Legea folosirii greşite a medicamentelor din 1971 importul diamorfinei este interzis dacă nu este licenţiat de Secretarul de stat sub secţiunea 3(2)(b).
4 Diamorfina, care este un derivat al opiului, este utilizată ocazional ca analgezic în tratamentul medical. Aceasta este în mod particular astfel în Regatul Unit pentru că, conform informaţiilor furnizate de curtea naţională, 238 din cele 241 de kilograme de diamorfină utilizate în toată lumea în scop medical în 1990 au fost folosite în acel Stat.
5 Diamorfina este acoperită de Convenţia Unică privind medicamentele narcotice din 1961 (Seria Tratatelor Naţiunilor Unite, 520, p. 204) ("Convenţia"), care a intrat în vigoare în Regatul Unit în 1964 şi care este de asemenea aplicabilă în celelalte State membre.
6 Convenţia prevede în particular că Statele contractante vor:
° "lua astfel de măsuri legislative şi administrative care pot fi necesare: ... pentru a limita exclusiv la scopuri medicale şi ştiinţifice producerea, fabricare, exportul, importul, distribuţia, comercializarea, utilizarea şi posesia medicamentelor" (Articolul 4(c));
° "cere ca comercializarea şi distribuţia medicamentelor să fie sub licenţă cu excepţia cazului când comercializarea şi distribuţia sunt realizate de o întreprindere sau întreprinderi ale Statului" (Articolul 30(1)(a)); şi
° "controla sub licenţă importul şi exportul cu excepţia cazului când comercializarea şi distribuţia sunt realizate de o întreprindere sau întreprinderi ale Statului " (Articolul 31(3)(a)).
7 Până în 1992, sub politica prevalentă în acel moment în Regatul Unit, Secretarul de stat a interzis importul diamorfinei şi i-a permis lui Macfarlan să aibă dreptul exclusiv de a fabrica produsul sub formă de pudră din seminţe de mac concentrate importate din statele nemembre iar Evans să aibă dreptul exclusiv de a procesa produsul (prin îngheţare, deshidratare şi ambalare) pentru utilizare medicală şi comercializare în Regatul Unit.
8 Conform Secretarului de stat, această practică a fost justificată prin nevoia de a evita riscul ca diamorfina să fie îndreptată spre comerţul ilicit şi să se asigure că aprovizionările se vor menţine fiabile în Regatul Unit.
9 În septembrie 1990 Secretarul de stat a respins o cerere a lui Generics pentru o licenţă de a importa o încărcătură de diamorfină din Olanda. După obţinerea unui refuz, Generics a intentat o acţiune pentru revizuirea judiciară a deciziei care îi refuza o licenţă în care a adăugat o declaraţie cum că decizia era contrară Articolului 30 al Tratatului şi nu putea fi justificată sub Articolul 36. În cursul acestor proceduri Secretarul de stat a recunoscut că refuzul de a acorda o licenţă lui Generics nu era justificată şi a declarat că decizia sa era revizuită.
10 Prin două scrisori din 17 august 1992 Secretarul de stat i-a informat pe Evans şi Macfarlan că autoriza pe Generics să importe încărcătura de diamorfină pentru că considera că politica atunci în vigoare împiedica comerţul intracomunitar şi că fiabilitatea aprovizionărilor putea fi garantată în mod satisfăcător, în deplină conformitate cu Legea comunitară, prin introducerea unei scheme de ofertare.
11 Solicitanţii din procedurile principale au intentat apoi o acţiune în faţa Înaltei Curţi în care cereau o declaraţie că raţionamentul legal din acele scrisori care sprijineau acordarea unei licenţe şi prin urmare abandonarea politicii anterioare este viciată de o eroare a legii astfel încât aceste decizii trebuie lăsate deoparte.
12 Ei afirmau că cerinţele Convenţiei sunt incompatibile cu Articolele 30 şi 36 ale Tratatului. Ele susţin în mod corespunzător, în primul rând, că acele articole ale Tratatului nu sunt aplicabile comerţului de medicamente narcotice în virtutea Articolului 234 al Tratatului pe temeiul că Convenţia a fost încheiată înaintea accederii Regatului Unit la Comunităţi, dat fiind că Articolul 234 al Tratatului prevede că: "Drepturile şi obligaţiile ce se ridică din acordurile încheiate înainte de intrarea în vigoare a acestui Tratat între unul sau mai multe State membre pe de o parte, şi una sau mai multe terţe ţări pe de alta, nu vor fi afectate de prevederile acestui Tratat." Astfel, conform solicitanţilor, Convenţia cere ca aranjamentele anterioare să fie menţinute.
13 În al doilea rând, solicitanţii afirmă că, chiar dacă Articolul 30 al Tratatului ar fi aplicabil, Secretarul de stat poate, pe de o parte, să se fi sprijinit pe Articolul 36 pentru a justifica refuzul de acordare a unei licenţe de import lui Generics şi, pe de altă parte, trebuie să se fi mulţumit înainte că schema de ofertare ar putea fi implementată, că era compatibilă cu Convenţia şi că făcea posibilă asigurarea continuităţii aprovizionărilor cu diamorfină pentru Serviciul Naţional de Sănătate.
14 Acestea sunt circumstanţele în care curtea naţională a înaintat următoarele întrebări către Curtea de Justiţie pentru o hotărâre preliminară:
"1. În interpretarea adevărată a Articolelor 30, 36 şi 234 ale Tratatului CEE, este un Stat membru îndreptăţit să refuze să elibereze o licenţă, cerută de legea acelui Stat membru, să importe dintr-un alt Stat membru medicamente narcotice fie originare din, fie circulând liber în al doilea Stat membru pe temeiul că
(a) prevederile Articolelor 30 la 36 sunt imaplicabile comerţului de medicamente narcotice în sensul întinderii Convenţiei Unice pentru Medicamentele narcotice încheiată la New York la 30 martie 1961; şi/sau
(b) conformitatea cu Convenţia ar cere în practică alocarea arbitrară a cotelor între importuri şi fabricanţii locală; şi/sau că sistemul de controale prevăzute de Convenţie ar fi altfel mai puţin eficiente; şi/sau
(c) (în circumstanţele în care Comunitatea nu a adoptat nici o directivă sau alt regim de comercializare a medicamentelor narcotice care ar îndreptăţi-o să se declare 'teritoriu unic' sub Articolul 43 al Convenţiei Unice şi mai multe State membre că fabricarea medicamentelor narcotice le interzice importul) importul de medicamente narcotice dintr-un alt Stat membru ar ameninţa viabilitatea unui unic licenţiat fabricant al acestor medicamente din Statul membru, şi că fiabilitatea de aprovizionare a acestor în scopuri esenţial medicale în alt Stat membru ar fi periclitată?
2. La interpretarea corespunzătoare a Directivei Consiliului 77/62 din 21 decembrie 1976, OJ 1977 L 13, p. 1, aşa cum este amendată, este o autoritate publică, când i se alocă sarcina de a achiziţiona medicamente pentru durere de utilizare medicală, îndreptăţită să ţină cont de nevoia de fiabilitate şi continuitate ale aprovizionărilor când acordă contracte de furnizare a acestor medicamente?"
Materialitatea întrebărilor depuse
15 Comisia susţine mai întâi că nu este necesar să răspundă la întrebările depuse fiindcă prima întrebare priveşte compatibilitatea cu Legea comunitară a unie practici care a fost acum întrerupt şi care au constat în interzicerea importurilor de diamorfine din alte State membre, şi pentru că a doua întrebare caută din partea Curţii o interpretare a legii comunitare în relaţie cu o situaţie pur ipotetică, şi anume când există o procedură de obţinere a diamorfinei în cadrul directivie.
16 Thebuie doar să se observe aici că Secretarul de stat a ajuns la opinia că practica naţională care interzice importurile de diamorfină a fost contrară Legii comunitare pentru că fiabilitatea aprovizionărilor pe piaţa Regatului Unit ar putea fi asigurată, în conformitate cu Legea comunitară, în cadrul directivei. Întrebările preliminare au fost prin urmare depuse pentru a permite curţii naţionale să determine dacă schimbarea practicii naţionale a fost într-adevăr necesară pentru a asigura conformitatea cu Legea comunitară. Înalta Curte de Justiţie va trebui apoi să determine, pe baza răspunsurilor la întrebările ei, dacă sub propria-i lege naţională deciziile Secretarului de stat trebuie lăsate deoparte din eroarea legii.
17 În consecinţă, întrebărilor înaintate de către curtea naţională ar trebui să li se răspundă.
Întrebarea 1(a)
18 Prin această întrebare curtea naţională doreşte să ştie dacă Articolul 30 al Tratatului se aplică unei practici naţionale care interzice importul de medicamente narcotice acoperit de Convenţie ci care se poate comercializa sub ea.
19 Aşa cum a găsit Curtea în hotărârile ei în Cazul 221/81 Wolf v Hauptzollamt Duesseldorf [1982] ECR 3681 şi Cazul 240/81 Einberger v Hauptzollamt Freiburg [1982] ECR 3699, medicamentele acoperite de Convenţie sunt supuse, în toate Statele membre, unei game de măsuri care reglementează strict importul şi comercializarea lor astfel încât să asigure că ele sunt folosite în Statele membre doar în scopuri farmaceutice sau medicale, în conformitate cu Convenţia.
20 Conform jurisprudenţei Curţii, bunurile trecute peste o graniţă în scopurile tranzacţiilor comerciale sunt supuse Articolului 30 al Tratatului, indiferent de natura acestor tranzacţii (hotărârea din Cazul C-2/90 Comisia v Belgia [1992] ECR I-4431, paragraful 26). Pentru că au acele caracteristici, medicamentele acoperite de Convenţie şi care se pot comercializa sub ea sunt supuse Articolului 30.
21 Este de asemenea jurisprudenţă stabilită că toate măsurile capabile să împiedice, direct sau indirect, de fapt sau potenţial, comerţul intracomunitar constituie o barieră pentru comerţ (hotărârea din Cazul 8/74 Procureur du Roi v Dassonville [1974] ECR 837).
22 Sub acea jurisprudenţă, o practică naţională care interzice importurile de medicamente este prinsă de Articolul 30 al Tratatului pentru că ea afectează comerţul în modul descris mai sus.
23 Faptul că o astfel de măsură poate să fi fost adoptată sub un acord internaţional care precede Tratatul sau accederea unui Stat membru şi că acel Stat membru menţine măsura conform Articolului 234, în ciuda faptului că ea constituie o barieră, nu o înlătură din domeniul Articolului 30, pentru că Articolul 234 are efect doar dacă acordul impune asupra unui Stat membru o obligaţie care este incompatibilă cu Tratatul.
24 Răspunsul la această întrebare trebuie prin urmare să fie că Articolul 30 al Tratatului se aplică unei practici naţionale care interzice importul de medicamente narcotice acoperit de Convenţie şi comercializat sub ea.
Întrebarea 1(b)
25 Prin această întrebare curtea naţională doreşte în mod esenţial să ştie dacă Articolul 30 al Tratatului trebuie să fie interpretat ca însemnând că un Stat membru trebuie să dea efect deplin acelei prevederi dezaplicând o practică naţională care interzice importul de diamorfină atunci când acea practică, care se dovedeşte a fi incompatibilă cu regula Comunităţii, este concepută pentru a implementa un acord, ca această Convenţie privind Medicamentele narcotice, care a fost încheiată de către Statul membru interesat cu alte State membre şi state nemembre înainte de intrarea în vigoare a Tratatului sau înainte de accederea acelui Stat membru şi respectarea căruia ar necesita alocarea de cote întreprinderilor interesate şi introducerea unui sistem eficace de controale.
26 Ar trebui notat în această privinţă că este jurisprudenţă stabilită că Articolul 30 al Tratatului are precedenţă asupra oricărei măsuri contrare a legii naţionale.
27 Totuşi, aşa cum explică hotărârea din Cazul C-158/91 Levy [1993] ECR I-4287, scopul primului paragraf al Articolului 234 al Tratatului este de a clarifica, în conformitate cu principiile legii internaţionale, că aplicarea Tratatului nu afectează angajarea Statului membru preocupat să respecte drepturile statelor nemembre sub un acors anterior şi să-şi respecte obligaţiile corespunzătoare.
28 În consecinţă, pentru a determina dacă o regulă a Comunităţii poate fi lipsită de efect de către un acord internaţional anterior, este necesar să se examineze dacă acel acord impune pe Statul membru interesat obligaţiile a căror efectuare poate încă fi cerută de statele nemembre care sunt părţi la el (hotărârea din Levy, citat mai sus, paragraful 13).
29 Totuşi, în procedurile pentru o hotărâre preliminară, nu această Curte, ci curtea naţională trebuie să determine care obligaţii sunt impuse de un acord internaţional anterior asupra Statului membru interesat şi să le stabilească limitele astfel încât să poată determina măsura în care ele împiedică aplicarea Articolelor 30 şi 36 ale Tratatului (hotărârea din Levy, citat mai sus, paragraful 21).
30 Prin urmare curtea naţională trebuie să examineze dacă conformitatea cu Convenţia în relaţie cu statele nemembre necesită alocarea cotelor pentru întreprinderile interesate şi dacă permiterea importurilor ar face imposibil pentru Statul membru să exercite gradul de control cerut de Convenţie.
31 În cursul procedurilor Regatul Unit a susţinut că Convenţia a permis Statelor contractante să interzică importul de medicamente narcotice pe teritoriul lor dar nu le-a cerut să adopte o astfel de măsură.
32 În acest punct, când un acord internaţional permite, dar nu cere, unui Stat membru să adopte o măsură care apare a fi contrară Legii comunitare, Statul membru trebuie să se reţină de la a adopta o astfel de măsură.
33 Răspunsul la această întrebare trebuie prin urmare să fie că Articolul 30 al Tratatului trebuie să fie interpretat că cere unui Stat membru să se asigure că această prevedere este pe deplin în vigoare dezactivând o practică naţională contgrară ei dacă acea practică nu este necesară pentru ca Statul membru interesat să respecte obligaţiile faţă de statele nemembre prevăzute într-un acord încheiat înainte de intrarea în vigoare a Tratatului sau înainte de accederea Statului membru.
Întrebarea 1(c)
34 Prin această întrebare curtea naţională chestionează dacă un Stat membru este îndreptăţit să refuze o licenţă pentru importul medicamentelor narcotice de la un alt Stat membru pe temeiul că importul acestor medicamente de la alt Stat membru ameninţă viabilitatea singurului fabricant licenţiat din prinul Stat şi pune în pericol fiabilitatea aprovizionării cu diamorfină în scopuri medicale.
35 Articolul 36 al Tratatului permite unui Stat membru să menţină sau să introducă măsuri care să interzică sau să restrângă comerţul dacă acele măsuri sunt justificate pe, inter alia, temeiuri de moralitate publică, politică publică, securitate publică sau protecţia sănătăţii şi vieţii oamenilor şi cu condiţia ca ele să nu constituie un mijloc de discriminare arbitrară sau o restricţie deghizată a comerţului intracomunitar.
36 Este limpede din jurisprudenţa Curţii că Articolul 36 se referă la măsuri de natură neeconomică (hotărârea din Cazul 238/82 Duphar şi alţii v Olanda [1984] ECR 523). O măsură care restrânge comerţul intracomunitar nu poate fi prin urmare justificată prin dorinţa unui Stat membru de a apăra supravieţuirea unei întreprinderi.
37 Pe de altă parte, nevoia de a se asigura că o ţară are provizii fiabile pentru scopuri esenţial medicale poate, sub Articolul 36 al Tratatului, justifica o barieră către comerţul intracomunitar dacă acel obiectiv este unul de a proteja sănătatea şi viaţa oamenilor.
38 Trebuie, totuşi, ţinut minte că derogarea prevăzută în Articolul 36 nu se poate aplica la reguli sau practici naţionale dacă sănătatea sau viaţa oamenilor poate fi protejată foarte eficient prin măsuri mai puţin restrictive faţă de comerţul intracomunitar (vezi, în particular, hotărârea din Cazul 104/75 De Peijper [1976] ECR 613, paragraful 17).
39 Răspunsul la această întrebare trebuie prin urmare să fie acela că o practică naţională de refuzare a licenţelor pentru importul medicamentelor dintr-un alt Stat membru nu este acoperită de derogarea prevăzută în Articolul 36 al Tratatului dacă se bazează pe nevoia de a apăra supravieţuirea unei întreprinderi dar acea derogare i se poate aplica dacă protecţia sănătăţii şi vieţii oamenilor necesită o provizie fiabilă de medicamente în scopuri esenţial medicale pentri a fi apărate şi acel obiectiv nu poate şi realizat la fel de eficient prin măsuri mai puţin restrictive faţă de comerţul intracomunitar.
Întrebarea 2
40 Prin această întrebare curtea naţională doreşte să stabilească dacă corpurile acoperite de legislaţia comunitară aplicabilă acordării contractelor publices, în particular Directiva 77/62, pot, când încearcă să obţină diamorfină acorda contractul pe baza abilităţii întreprinderilor ofertante de a garanta fiabilitatea şi continuitatea aprovizionărilor în ţară.
41 Articolul 25(1) al Directivei 77/62 prevede după cum urmează:
"Criteriile pe care autoritatea contractantă va baza acordarea contractelor vor fi:
(a) ...
(b) ... , când acordarea se face ofertei celei mai avantajoase din punct economic, numeroase criterii conform contractului în chestiune: de ex. preţul, data lucrării, costurile circulante, profitabilitatea, calitatea, caracteristicile estetice şi funcţionale, calitatea tehnică, service postgaranţie şi asistenţa tehnică."
42 Conform hotărârii Curţii din Cazul 31/87 Beentjes v Olanda [1988] ECR 4635, la selectarea ofertei celei mai avantajoase din punct de vedere economic autorităţile contractante pot alege criteriile pe care intenţionează să le aplice, dar alegerea lor se poate referi doar la criteriile menite să identifice oferta cea mai avantajoasă din punct de vedere economic.
43 Această hotărâre, care priveşte contractele de lucrări publice, se aplică şi contractelor de achiziţie publică în măsura în care nu există diferenţă în această privinţă între cele două tipuri de contract.
44 Rezultă că fiabilitatea aprovizionărilor este unul dintre criteriile care pot fi luate în considerare sub Articolul 25 al directivei pentru a determina oferta cea mai avantajoasă din punct de vedere economic pentru un contract de furnizare, pentru autorităţile interesate, a unui produs ca acela în chestiune din procedurile principale.
45 Totuşi, într-un asemenea caz fiabilitatea aprovizionărilor trebuie să fie clar indicată ca un criteriu de acordare a unui contract, în conformitate cu Articolul 25(2) al Directivei 77/62, care prevede că:
"... , autorităţile contractante vor declara în documentele contractului sau în anunţul contractului toate criteriile pe care intenţionează să le aplice acordării unde este posibil în ordinea descendentă a importanţei."
46 Guvernul portughez, totuşi, susţine că caracterul special al diamorfinei, în particular ţinând cont de măsurile de securitate care trebuie luate pentru a împiedica orice diversiune a produsului, justifică contractele private fără invitaţii deschise sau restrânse de ofertare. El îşi bazează opinia pe Articolul 6(4) al directivei, aşa cum este amendat, care prevede după cum urmează:
"Autorităţile contractante îşi pot acorda contractele de achiziţii prin procedură negociată fără publicarea prealabilă a unui anunţ de ofertare în următoarele cazuri:
...
(c) când, din motive ... tehnice, ... bunurile furnizate pot fi fabricate sau livrate doar de un anume furnizor;
..."
47 Guvernul francez, bazându-şi analiza pe Articolul 6(1)(g) al directivei, în versiunea sa originală, care permite încheierea contractelor private
"când bunurile sunt declarate sectere sau când livrarea lor trebuie însoţită de măsuri speciale de securitate în conformitate cu prevederile stabilite prin lege, regulamente sau acţiune administrativă în forţă în Statul membru interesat, sau când protejarea intereselor de bază ale securităţii acelui Stat cere astfel",
ajunge la aceeaşi concluzie.
48 Cu privire la aceste argumente Curtea reaminteşte că a susţinut (vezi, cel mai recent, hotărârea din Cazul C-328/92 Comisia v Spania [1994] ECR I-1569, paragraful 15) că Articolul 6 al directivei, aşa cum este amendat, care autorizează derogări de la regulile destinate să asigure eficacitatea drepturilor conferite de Tratat în sectorul contractelor de achiziţie publică trebuie să fie interpretate strict.
49 Informaţiile furnizate Curţii nu duc, în etapa aceasta, la concluzia că natura specială a diamorfinei şi măsurile de securitate ce trebuie luate pentru a-i preveni diversiunea fac imposibil să existe o invitaţie deschisă sau restrânsă la ofertare. Dimpotrivă, abilitatea unui ofertant de a implementa măsuri de securitate corespunzătoare poate fi luată în calcul ca un criteriu pentru acordarea unui contract, în conformitate cu Articolul 25 al directivei.
50 Cu privire la aceste consideraţii, răspunsul la a doua întrebare trebuie să fie că Directiva 77/62 trebuie interpretată ca autorizând organele acoperite de acea directivă care doresc să obţină diamorfină pentru a acorda contractul pe baza abilităţii întreprinderilor ofertante de a oferi aprovizionări fiabile şi continue Statului membru interesat.
Decizie asupra costurilor
Costurile
51 Costurile suportate de Regatul Unit, Guvernul francez, Irlanda, Guvernul portughez şi Comisia Comunităţilor Europene, care au trimis observaţii Curţii nu sunt recuperabile. Pentru că aceste proceduri sunt, pentru părţile procedurilor principale, un pas în acţiunea în aşteptare în faţa curţii naţionale, decizia asupra costurilor este de competenţa acelei curţi.
Partea operativă
Pe aceste temeiuri,
CURTEA,
ca răspuns la întrebările care i s-au înaintat de către Înalta Curte de Justiţie (Queen' s Bench Division) prin ordinul din 23 iunie 1993, prin prezenta hotărăşte:
1. Articolul 30 al Tratatului CEE se aplică unei practici naţionale care interzice importul de medicamente narcotice acoperit de Convenţia Unică din 1961 asupra medicamentelor narcotice şi comercializabile sub acea convenţie.
2. Articolul 30 al Tratatului CEE trebuie să fie interpretat ca cerând ca un Stat membru să se asigure că această prevedere este în deplin efect dezaplicând o practică naţională contrară ei dacă acea practică nu este necesară pentru ca Statul membru implicat să respecte obligaţiile faţă de ţările nemembre stabilite într-un acord încheiat anterior intrării în vigoare a Tratatului sau accederii acelui Stat membru.
3. O practică naţională de a refuza licenţe de import al medicamentelor dintr-un alt Stat membru nu este acoperită de derogarea prevăzută în Articolul 36 al Tratatului CEE dacă se bazează pe nevoia de a apăra supravieţuirea unei întreprinderi dar acea derogare i se poate aplica dacă protecţia sănătăţii şi vieţii oamenilor necesită să se păstreze o aprovizionare fiabilă cu medicamente în scopuri esenţial medicale iar acel obiectiv nu poate fi atins atât de eficace prin măsuri ce sunt mai puţin restrictive privind comerţul intracomunitar.
4. Directiva Consiliului 77/62/CEE din 21 decembrie 1976 care coordonează procedurile de acordare a contractelor de achiziţie publică, aşa cum este amendată de Directiva Consiliului 88/295/CEE din 22 martie 1988, va fi interpretată ca autorizând organele acoperite de acea directivă care doresc să obţină diamorfină pentru a acorda contractul pe baza abilităţii întreprinderilor ofertante de a oferi aprovizionări fiabile şi continue Statului membru interesat.